Cu permisia domnului Constantin Marafet reproducem aici conţinutul cărţii "Victoria este destinul nostru".





Text pe spate:

"Adevărul: principiul suprem"
"Mă uit în ochii altora ca într-o oglindă şi mă văd cine sunt. Şi sunt nu cel care cred eu însumi despre mine sau cel care aş fi vrut să fiu. Am scris mai multe cărţi de proză, între care una cred că este deosebită («Fire de aur pe blană de oaie - din povestirile Natelei»), încerc să scot din necunoscut scrierile politice ale prea puţin fericitului Pamfil Şeicaru (după ce am scris «Destinul unui condamnat la moarte»), îl transplantez pe H.C. Andersen, sunt autor de teatru jucat şi nejucat («Marea gară nouă»), am pus pana in mâna multor tineri, mi-am afirmat uneori opiniile politice, iar eu sunt pentru cei mai mulţi doar autorul unei singure cărţi («Istoria comunismului in România»), pe care nu ştiu a câta oară o lansez (pentru că veni vorba, la Bookfest), în care acum textul este însoţit de zeci de imagini foto şi documente. Acesta sunt, din păcate! Parcă acele cărţi nici n-ar exista. Am ales să fiu, pe deasupra, şi editor, dublat însă de scriitor şi nu de «om de afaceri», in ideea iniţială, de a nu mă înjosi bătând pe la uşi, ci de a fi liber, liber... Liber să spun adevărul - principiul suprem al existenţei mele - să nu fac compromisuri cu propria conştiinţă de nici un fel şi să-mi afirm ideile, care pot fi oferite astfel şi altora, şi deci ajutându-mi semenii. Nu mi-a reuşit să fiu «om de afaceri» (închipuiţi-vă, nu am nici măcar o rablă de maşină la editură). În schimb, celelalte două condiţii autoimpuse - scrisul demn, independent şi libertatea - mi-au reuşit de minune, şi în acest sens îi invit pe cei cărora le stau ca un ghimpe in talpă, da, îi invit să mă invidieze, pentru că am fost invidiat şi când nu mi-a fost bine, darămite acum, când trăiesc altă realitate. Aceasta dintr-un motiv simplu: mai mult decât alţii am fost şi sunt fericit atunci când am reuşit să pronunţ în gura mare adevărul şi continuu să-l spun pentru cine are urechi de auzit. Încolo, sunt un optimist: nu atât pentru mine, cât mai ales pentru România. Va veni o zi când piaza rea va fi doar o amintire. O spun cu aceleaşi cuvinte prin care prevesteam sfârşitul dictaturii: sunt sigur de viitorul românilor (nu pe alte meleaguri, ci în spaţiul naţional!), cum sunt sigur că mâine va răsări soarele! Cu o singură rezervă: nu ştiu dacă acest soare va răsări in timpul generaţiei actuale! şi asta pentru că în Constituţie încă nu a fost inclus acel articol simplu şi miraculos, care sună astfel: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă in traistă!"

Victor Frunză
Jurnalul Naţional, 06.08.2007 

-----------------------------------------

Constanţin Marafet : Cine sunteţi d-voastră, domnule Victor Frunză? Cum se cheamă tristeţea şi disperarea in răsăritul soarelui? Dar complicitatea...

Victor Frunză: Sunt unul dintre voi. La ora dreptăţii, şi adevărului - în venirea căreia am crezut cum poţi crede doar în răsăritul soarelui - mă întorc precum pasărea la stol, rămânând mai departe anonimul care nu v-a părăsit nici o clipă.

N-am făcut nimic deosebit. Eram doar cu sufletul bolnav de disperarea românească, faţă de creşterea acelui cancer care învăluise întregul organism al tării, riscând să-l sufoce şi să-l distrugă.

Constantin Marafet: Ce va determinat, cum    s-a    născut decizia de a nu fi complice la dictatură, cum am fost eu de exemplu şi ca mine încă douăzecişidouă de milioane de români.

Victor Frunză : Disperarea şi tristeţea au născut decizia de a nu fi complice prin tăcere cu dictatura, cu totalitarismul, ci a fi al vostru cu toată suferinţa, gândurile, cu tot ce poate îndura acel biet ghemotoc, unde credeam că sunt localizate simţirile. N-am fost complice şi am acuzat. Alungat, am rămas alături.

Priveam mai departe cum vremurile păreau că încremeniseră: aceiaşi ţambalagii care-şi închipuiau că sunt poeţi, drapaţi in osînze, şi le fluturau încercând să vă facă să credeţi că flutură tricolorul... De care şi-au bătut joc. Acelaşi cer de plumb peste ţară. Aceleaşi mutre încruntate, privind de sus mulţimi adunate la comandă, crezând că le stăpânesc pe vecie ca pe o turmă. Precum ţara toată - condamnată la izolare, la degradare, dereglare a ceasornicului istoric, la desfiinţare - adunându-şi energiile, mi-am spus într-un moment de decizie: „Trebuie".

Constantin Marafet: Toţi avem un moment decisiv în viaţă, care a fost al d-voastră...ce iluzii sau deziluzii v-au păscut tăcerea...copii fiind avem câte un monstru in închipuirile noastre, din câte ştiu d-voastră aveaţi unul real.

Victor Frunză: Mai înainte m-am chinuit, am amânat, am încercat să mă conving că mă înşel.. Nu, nu era o iluzie optică: monstrul era un monstru...

Constantin Marafet: Când aţi rupt tăcerea - dincolo era mâna lor înarmată nu doar cu „indicaţiile şi orientările lui preţioase"

Victor Frunză: Momentul decisiv de a rupe tăcerea a avut deci loc in anul 1978.  Terminasem lucrarea Istoria stalinismului în Romania (apărută ulterior sub titlul Istoria P.C.R.) şi din cauză în efect am ajuns la concluzia că partidul şi societatea comunistă au adus in România o ciumă: dictatura personală a lui N. Ceauşescu, care urma să distrugă ţara. Eram în mâna lor, acolo, monstrul având atâtea capete câte slugi avea, înarmate nu doar cu „indicaţiile şi orientările lui preţioase". Am încercat de câteva ori să dau peste un corespondent străin... Nu sunt genul de om care    să    caute    pe    cineva    la „Intercontinental"  fără să bată la ochi, mai ales că scopul crează stângăcia. A trebuit să apelez la o soluţie proprie.

Constantin Marafet: Speranţa d-voastră era o simplă scrisoare?!

Victor Frunză:    ... şi cunoscând pe dinafară formulările principale ale unei scrisori critice, pe care o compusesem în speranţa zadarnică să o înmânez la Bucureşti unui reprezentant al presei occidentale, am făcut o cerere de plecare la Paris, care unui om remarcat prin „cuminţenie" („Tocmai de la el nu ne-am fi putut aştepta!", au spus mai târziu unii) nu i s-a refuzat. Am declarat mai târziu anchetatorilor mei, furioşi că se aflau in fata unui fapt împlinit, iremediabil, că am plecat la Paris numai şi numai pentru a expedia de acolo o scrisoare publică. Şi aşa este!

Constantin    Marafet: Da! Dar eraţi profesor la    „ Ştefan Gheo..."

Victor Frunză: ...eram profesor cu titlul de conferenţiar universitar la Facultatea de ziaristică. Instituţia de învăţământ cu pricina nu se mai afla la Facultatea de filologie unde-şi avea local, ci la Academia de partid ,,Stefan Gheorghiu"; pentru că în concepţia troglodită a impostorilor care decideau totul in ţară, de la numărul de copii pe familie până la lungimea curpenilor de dovleac, ziariştii nu erau altceva decât niste ticluitori de telegrame de recunoştintă şi de aceea educaţia    lor trebuia    îndeaproape supravegheată de vechilii de care respectiva universitate nu ducea lipsă. Atât faptul in sine al criticării intangibilului, ingreşibilului, incomensurabilului etc., cât  şi faptul că un glas se ridicase tocmai  din „citadela de partid" i-a făcut pe dictator şi pe lingăii lui să turbeze.

Constantin Marafet: Atunci aţi scris câteva scrisori, niciuna pierdută?! Cum era conştiinţa d-voastră după publicarea lor?

Victor Frunză:Scrisoarea mea critică a fost difuzată in primele zile ale lunii septembrie 1978 de către agentia Reuters, in zilele următoare a fost publicată de unele organe de presă şi, respectiv, difuzată de unele posturi de radio din occident, iar luni 11 sept 1978 m-am întors la Bucureşti, cu un echilibru sufletesc pe care nu l-am cunoscut vreodată până atunci, venind din satisfacţia datoriei de conştiintă împlinite.

Constantin Marafet: Cum a fost primirea în ţară atunci? ce s-a întâmplat? cum a fost? viitorimea trebuie să cunoască aceste lucruri, vă rog...

Victor Frunză: Locuinţa mea din str. Ion Călin 20 era „văzută" cu toate mijloacele mobilizate pompiereşte de securitate, încât mă şi mir că i-a răbdat grija să mă lase o oră să mă dezmeticesc. Pe uşă am intrat la ora 13, iar la ora 14 a şi sunat telefonul spre a fi convocat pentru a doua zi la facilitate.

Constantin Marafet: Cum, de ce şi pentru ce trebuia să fiţi convocat, dar cum a fost?!

Victor Frunză: Convocarea la „Stefan Gheorghiu" a fost o farsă ca multe altele ale regimului de dictatură, ca să zică chipurile că „partidul"era cel care ancheta nu securitatea. Măsurile luate în perspectiva intrării mele in incintă fuseseră dintre cele mai    drastice: începerea cursurilor fusese anulată, studenţii şi cursanţii au fost trimişi „la porumb", pentru a nu da ochi cu mine şi a nu fi contaminaţi de spirit critic antidictatorial, clădirea era suspect de goală, in schimb cadrele didactice, între care am recunoscut câţiva colegi de catedră privind spre mine ca prin sticlă, se înşirau într-un lanţ viu pe traseul pe care trebuia să-l parcurg până la vechea clădire (deci nu la Facultatea de ziaristică), spre a mă împiedica astfel cu „vigilenţă partinică" să pătrund in clădirea de studiu propriuzisă, pentru a nu pune acolo bombe sau a provoca o revoluţie. De altfel, o întreagă armată de securişti de filaj mă însoţise încă de la trecerea frontierei la Stamora - Moraviţa până acasă, apoi pe drumul până la Leu (pe care l-am făcut pe jos, ca să le mai dau puţin de lucru). Cum de la intrarea pe teritoriul ţării şi până la plecarea in exil, care a avut loc doi ani mai târziu, in jurul meu securitatea a creat un zid at izolării aproape etanş, cel puţin in această primă perioadă impactul criticilor la adresa dictatorului l-am putut măsura prin această extraordinară mobilizare de securişti şi prin măsurile de carantină de la Academia ,,Ştefan Gheorghiu ".

Menţionez acum pentru a nu mai reveni asupra faptului, că supravegherea cu formaţii intregi de filatori, ascultarea radio şi telefonică, implantarea de agenţi provocatori a avut loc fără întrerupere cu intensitate variabilă până la plecarea mea din ţară, la 20 august 1980. Şi asta numai pentru niste idei, a căror formulare aş spune că la acea oră se afla pe buzele tuturor oamenilor de bun simţ, mai ales ale celor apăsati cel mai tare de teroarea dictatorială şi aflaţi in afara formaţiei conducătoare.

Constantin Marafet: Cine vă ancheta? Sunt cunoscuţi acum? Cum se desfăşura ancheta?

Victor Frunză: Ancheta a fost condusă de niste necunoscuţi - se recomandaseră Arsene şi Mohanu (fără menţionarea numelui propriu) - iar de ochii lumii mai participa şi un prorector al academiei, Balaure, apoi de fiecare dată venea câte cineva nou, dar Leonte Răutu, care la acea oră era rector, nu şi-a făcut apariţia şi nu l-am mai văzut niciodată. Cea dintâi „sedinţă" de anchetă, care a durat aproximativ opt ore, a constat dintr-un veritabil interogatoriu, după care am fost pus să scriu „tot".

Constantin Marafet:,, Băieţii" erau perseverenţi...

Victor Frunză: Zilele următoare ancheta a continuat cu o perseverenţă a celor care o conduceau, care m-a dumirit imediat asupra obiectivelor urmărite. De fapt nu mă miram, pentru că atunci când mi-am zis că trebuie să fie unul care să strige in faţă banditului că este bandit, şi că am s-o fac mai articulat decât altii (nu mă socot aşadar singurul!), am pus in formula urmărilor şi ceea ce avea să mi se întâmple drept efect, fără să-mi fac iluzia că prin aceasta lui avea să i se întâmple ceva sau că avea să se trezească sau să plece. Nu! Intr-atât a fost îndrăgostit de puterea, de funcţiile sale multiple, de bogăţiile pe care le-a acumulat (de fapt le-a furat) şi le-a ascuns ca o cârţită, încât dacă te atingeai de puterea lui te putea face praf. Pe câţi nu i-a făcut?

Constantin Marafet: Pe ce aţi scontat, nu eraţi un fel de vedetă a comuniştilor?!

Victor Frunză: Am scontat pe trezirea unor conştiinţe şi mai ales pe faptul că un om mic, fără functii (ulterior, maşina de contrapropagandă in străinătate a făcut din mine un fel de vedetă a partidului, lipindu-mi eticheta de „comunist" care la spirite puţin initiate din emigratie a prins) putea să-şi ridice glasul şi că totuşi „Se poate!". Acest „Se poate!" l-am atins din momentul in care criticele mele semnate cu nume şi prenume au fost auzite de toţi românii care gândesc, fiindu-mi aproape indiferent ce avea să mi se întâmple mai departe. Partida fusese   jucată   şi câştigată de mine! Iar scenariul urmărilor pentru mine - neinteresant, de vreme ce fusese aplicat şi altora.

Constantin Marafet: Aşadar, la anchetă opiniile critice, despre care necunoscuţii se prefăcuseră a se interesa la început, au fost repede expediate şi nu mai erau evocate. Cum era discuţia?

Victor Frunză: Nu era o discuţie de conţinut, cum şi-ar putea închipui cineva citind textele respective, o dezbatere de idei, fie şi sub auspiciile securitătii, altminteri şi-ar fi dezminţit natura: cine a mai văzut ca la gestapo să se dezbată idei? Acolo se caută argumente care să legalizeze represiunea.

Se căutau fire cu „agenturile imperialiste". De aceea trebuia să scriu , să scriu... şi iar să scriu. Doamne, ce plăcere nebună am de a scrie, a scrie şi a şterge! Scrisul zilnic este gimnastica mea, este un alt mod de a respira, fără de care mor. Ei nu ştiau asta! Dar nu pot să scriu când mă obligă cineva să o fac şi mai ales când mi se dictează despre ce anume să scriu. lar când mi se şi impune să scriu atâtea pagini despre cutare lucru, pot să-mi ies din matcă. Am privit absurdele lor cereri de a scrie şi iar a scrie ca pe un supliciu antecalculat, dar când după zece ore de tortură psihică in care am rezistat zic eu onorabil ofensivei celor trei (trei contra unu), încheiată cu lectura de către unul din inchizitori a ultimei declaratii, Balaure („Bhalaure") a avut pur şi simplu tupeul de a-mi spune că este „prea scurt". I-am replicat că in materie de scris eu sunt specialistul şi nu el şi că o calitate a 
exprimării    este conciziunea, aşa că refuz să mai lungesc poliloghia şi aşa  supradimensionată.

Constantin Marafet: S-a mai spus că aţi fi agent imperialist.

Victor Frunză: „Agent imperialist" în cadrul „organizat" al comisiei de tortură psihică, iar in afară Securitatea a lansat pe baza relaţiilor mele rusesti (sotie ruso-gruzină, am o diplomă MGU „Lomonosov") zvonul că fireşte ruşii m-au pus să scriu, dacă nu chiar ei mi-or fi compus textul. De altfel, am observat că se căuta cu lumânarea o dovadă a faptului că textul respectiv nu mi-ar fi aparţinut, fapt confirmat şi în cuvântul adunării, convocate după o lună şi ceva de anchetă neîntreruptă, în care a fost „înfierată"de    slugile    de    la    „Ştefan Gheorghiu" ale dictatorului, „trădarea" mea. Poate asta să fi fost cauza - printre altele - pentru care eram pus cu forţa să scriu şi iar să scriu? şi prin aceste afirmaţii mi s-a adus indirect un elogiu. Înseamnă că am găsit cuvântul cheie care exprima adevărul. Am îndeplinit testamentul lui Eminescu. Am ajuns la miezul lucrurilor şi asta l-a făcut să turbeze pe Ceauşescu şi anturajul lui. Aveam semne că el era acela care dirija intrebările şi firul care era urmărit de anchetatori, pentru că după declaraţiile de ieri, apăreau in ziua următoare alte pretenţii, care nu erau ale celor care mă torturau cu întrebările lor absurde. Ceauşescu urmărea cu furie mersul anchetei. Isterizat că i-am criticat pasiunea de a fi adulat s-a dus fuga undeva in Ardeal (de fapt a plecat la o nouă vânătoare-masacru), pentru care iar au fost scoase pe străzi şi la stadion sute de mii de oameni şi puşi să-i scandeze numele. Iar cel al ţării, ca de obicei, in coada numelui lui, pentru a demonstra că i se fâlfâie - scuzaţi! - de orice observaţie critică, chiar dacă este vorba de o injurie la adresa României, stigmatizată de noi cu glas tare, cu toată indignarea. Răsfoiţi ziarele de la acel început de septembrie 1978, care stau ca martore!

Constantin Marafet: V-aţi dezis vreodată de ideile d-voastră?

Victor Frunză: Atunci mi-am zis: „Acum am o pauză în anchetă!". şi am avut-o. Din acel moment am ştiut aproape cu exactitate, citind Scînteia când o să se întrerupă ancheta pentru o zi-două: aproape niciodată nu m-am înşelat.

Am mai făcut o constatare mirată: in primele zile ale anchetei, când mobilizarea securistă împotriva mea    atinsese paroxismul (nu mai menţionez telefoanele unor provocatori), avui surpriza să citesc un poem kilometric al unuia, A. Păunescu, în care autorul îmi dădea indignat răspunsuri la unele afirmaţii tot critice (pentru că nici o clipă nu m-am dezis de ideile mele, să fi venit toţi generalii de securitate.) Răspunsurile erau sub formă de proză rimată. Să vezi şi să nu crezi?! Tovarăşii securişti au şi poeţi cărora le pun la dispoziţie proaspete, ultimele declaratii scrise la anchete, pe baza cărora se compun odele patrihoţilor.

Constantin Marafet: Când a început ancheta? au obţinut ceva?

Victor Frunză: Ancheta începută aşadar la 12 septembrie a durat până la data de 16 octombrie. Ceea ce au urmărit nu au obţinut. Le-ar fi picat foarte bine să accept că sunt „agent imperialist". Ce m-aş fi făcut atunci dacă de frică le-aş fi făcut pe plac? De unde trebuia să scot faptele care să le întărească? Sau poate le aveau ei gata pregătite, iar eu nu aveam decât să semnez ceea ce compuseseră laboratoarele lor? Nu au obţinut nici retractarea criticilor. Au obţinut numai starea de tortură psihică pe care am avut-o necontenit in acele zile şi luni. La data de 16 octombrie 1978 am fost din nou chemat telefonic la „Stefan Gheorghiu", în acelaşi cabinet unde s-a ţinut ancheta, cel al unuia din prorectori. Incăperea era plină de indivizi necunoscuţi. Toţi cu cravate. Necunoscuţi, însă mi-am dat seama imediat că de data aceasta nu mai erau securiştii travestiţi in activişti, ci chiar erau de la partid. Unul - care nu a avut elementarul bun simţ    de    a    se recomanda - m-a întrebat ultima dată (ca pe un condamnat) dacă nu cumva in ultimul moment doresc să retractez cele afirmate in scrisoare. Că în felul acesta s-ar reveni asupra urmărilor. De altfel, Arsene, la una din şedintele de anchetă, a insistat să retractez, să-mi exprim „regretul", iar eu - auzi neobrăzare! - i-am răspuns că nu numai că nu regret, dar că dacă după această experienţă ar fi să scriu din nou Scrisorea, abia acum aş şti cum s-o aştern mai bine pe hârtie!

În ultimul moment am fost anunţat că voi merge la adunarea de partid unde mi se va discuta situaţia. Cum s-au decis să mă ia prin surprindere, m-au azvârlit in acel amfiteatru al cărui public fusese compus după toate regurile stalinismului: „studenţi" care nu făcuseră nicio zi de facultate şi pe care îi vedeam pentru prima dată, activişti necunoscuţi. Penibil pentru ei şi pentru felul in care s-au metamorfozat în stalinişti ai anilor cincizeci, de unde de altfel câţiva şi veneau, a fost prezenţa colegilor de catedră şi a unor cadre didactice din Academie.

Felul în care s-a desfăşurat acea adunare o voi relata pe larg în cartea rămasă ca o datorie a mea, mărturie pentru viitor a felului cum ceauşismul i-a adus pe mulţi la pierderea demnităţii, a profilului uman in ultima instanţă. Toate tezele anchetei au fost repetate papagaliceşte in „indignarea" ipocrită, carieristă a tuturor mediocrităţilor staliniste precum Nestor Ignat, Mircea Manea, George Ionescu sau a ceauşisto-staliniştilor proaspeţi precum mălăieţul    versificator D. Bălăieţ, căruia puţin i-a mai rămas să mă ia la bătaie, I. Haineş, C. Amariţei s.a. N-a existat nici o notă mai personală. Câţi or fi vorbit - cred că vreo douăzeci - mai toţi au făcut front comun cu dictatura, la o notă a isteriei care nu putuse fi altfel decât pregătită minuţios, poate în discuţii cu fiecare în parte. Mai târziu, Natela, care a suportat eroic, fără vină, urmările atitudinii mele anticeauşiste, şi asupra căreia s-au abătut de asemenea diverse persecuţii, mi-a mărturisit că m-am întors de la acea adunare „ca bătut". Bătut fizic, dar învingător. N-au obţinut de la mine ce-ar fi voit să obţină, mai ales ca lecţie pentru alţii.

Constantin Marafet: Toate aceste lucruri pe mine m-ar fi speriat.

Victor Frunză: Perioada care a urmat în ţară reprezintă un alt capitol al vieţii mele. Dovada că dictatura ceauşisto-securistă nu m-a speriat a fost trimiterea către Congresul al XII-lea al partidului a trei scrisori pe tema respectării drepturilor omului    in    România,    a    libertăţilor democratice. Scrisorile au număr de înregistrare şi cine doreşte să le cunoască în original la va putea afla desigur in arhivele comitetului central. Capitala era plină de corespondenţi străini, dar cum îmi lepădasem deja unele iluzii din contactul meu cu realităţile relaţiilor dintre dictatură şi presa occidentală, m-am convins că aceştia nu erau interesaţi să contacteze disidenţi. Era încă vremea când occidentalii
sprijineau fără o analiză a situaţiei poporului    român,    independenţa aventurierului de la cârma ţării. Eram spionat zi şi noapte şi    nu-mi făcusem  legături să le trimit măcar la Radio „Europa liberă". aşa că nu s-au auzit când trebuia. Dar stau ca mărturie că n-am tăcut.

Aceste scrisori au sporit presiunile care s-au făcut asupra mea in permanenţă de a
părăsi tara. La un moment dat un simţ mi-a  spus că am de ales între închisoare şi exil. Şi m-am gândit atunci la fiul meu. Dan avea în 1978 nouă ani. La anchetă fusesem insistent întrebat (desigur pe tonul cel mai răstit) de ce am ridicat glasul? Pentru că indivizii- anchetatori puneau accentul pe „Cine m-a determinat?"şi nu pe „Ce anume m-a făcut să iau această decizie?", cred că de fapt răspunsul meu nici nu i-a interesat. Or, decizia de a „întreprinde ceva" a fost luată de mine din pricina fiului meu, ştiind că peste ani va veni in mod inevitabil din partea    lui întrebarea: "Dar voi, voi de ce aţi tăcut? De ce nu v-aţi făcut datoria?". Este ceea ce am scris mai târziu in „Doina chetrei" din piesa „Marea gară nouă":  „Glodul n-atingă genuncii / Să nu ne blesteme pruncii!/ Glodul n-atingă genunţii / Să nu ne blesteme muntii!".

Dan, este din generaţia care a înfăptuit Revoluţia din România. O seamă de tineri de seama lui n-au mai pus întrebări, ci s-au jertfit pentru ideea de libertate. Ei au înfăptuit-o, au dat chip libertăţii înseşi. Întrebarea pe care am prevăzut-o rămâne însă potenţial deschisă...

Constantin Marafet: şi totuşi până la urmă aţi făcut pe placul puterii - plecând.

Victor Frunză: şi iată că acum tot la el (la Dan, n.m.) gândindu-mă, de acord cu Natela, ne-am decis să facem pe plac puterii şi să plecăm.

Constantin Marafet: Când aţi plecat?

Victor Frunză: Eu n-am ţară de părăsit. Şi de fapt n-am plecat nici o clipă dintre voi.

Constantin Marafet: Despre toate acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom mai scrie. Dar pentru că toate aceste lucruri mă întristează şi mă revoltă laşitatea mea, aşi dori să vorbim puţin despre „ Pentru drepturile omului in România".

Victor Frunză:    Această    carte cuprinde între paginile ei arcul de timp între momentul deciziei de a-mi ridica glasul împotriva dictaturii comunisto-ceauşiste şi Revoluţia română din decembrie 1989. Textele propuse merg pe firul apei in sus într-o cronologie inversă. La început am inclus ultimele: „Cât mai poate trăi un cadavru politic" (fragmente scrise la 30 nov. 1989 şi publicat de gazeta Curentul din Miinchen in nr. 6000 din nov.dec. 1989 şi un cuvânt rostit la microfonul postului de radio „Europa liberă", joi 21 decembrie 1989. În continuare vin Scrisorile din 1978 şi respectiv 1979, precum şi o seamă de scrieri publiciste, cele mai multe aşternute pe hârtie in ţară şi trimise clandestin în vest, câteva aflate în note şi definitivate în exil. După sosirea mea în Danemarca, la invitaţia marelui publicist de radio care a fost Noel Bernard, am citit la microfonul postului de radio al cărui director era, majoritatea acestor articole, difuzate in primele luni ale anului 1981. La rugămintea lui am scris şi portretul , oarecum in afara tematicii de ansamblu, consacrat lui Leonte Răutu. În anul 1982 am adunat toate aceste texte sub coperţile cărţii „ Pentru drepturile omului in România". Nedispunând de utilaj specializat, respectiv de un computer, le-am cules singur la o maşină de scris marca IBM. Cartea aceasta a reprezentat şi începutul unei înjghebări editoriale, care a luat o oarecare dezvoltare de-a lungul anilor.

Cititorii initiaţi in atmosfera anilor de teroare ceauşistă vor întelege precauţiunile pe care - mai ales in scrisorile din 1978 şi 1979 - ca şi in celelalte texte elaborate in tară, le-am luat, prin formulele de politeţe adoptate, prin tonul mai puţin radical decât se foloseste astăzi in tară, după Revoluţia română din decembrie 1989,când se vorbeste despre dictator şi regimul său.

In arcul de timp menţionat se află următoarele: „Istoria Partidului Comunist Român" - pentru cei agaşati de preceptele şi dăscăleala ideologică, voi menţiona că este vorba de o scriere in lumina adevărului - pentru elaborarea căreia mi-au trebuit zece ani; revista Alergătorul de la Marathon, care aduce mărturii privind dictatura ceauşistă, din care au apărut patru numere (ultimele trei au între 25O-35O de pagini fiecare); articolele din gazeta Curentul, la care colaborez neîntrerupt din 1982, majoritatea consacrate analizei conţinutului (găunos) al ceauşismului; „Liturghia la nai," romanul unei crime din aceeaşi epocă; şi, în sfârşit, varianta definitivă a comediei tragice „Marea Gară Nouă", despre minciuna organizată, jucată într-o formă iniţială şi pentru foarte scurt timp la Oradea in stagiunea 1974 -1975.

Constantin Marafet: Să ne reîntoarcem la Istoria stalinismului in    România.    Scriind această carte nu era o modalitate de a te smulge din existenţa celor mulţi?

Victor Frunză: Nu m-am gândit să scriu o carte despre ceea ce am numit generic „stalinismul in România", decât când mă apropiasem deja de vârsta de 4O de ani. Acumulasem suficiente întrebări, revolte, nedumeriri şi eram de mult conştient că mistificarea istoriei devenise o normă. A cerceta adevărul istoric, fie şi numai pentru tine, dar mai ales a-l pronunţa cu glas tare şi pentru alţii, scotându-l astfel de sub teroarea minciunii, era o modalitate de a te smulge de existenţa specifică celor mai mulţi: a omului cu conştiintă dublă . Ştiam că preţul eliberării de povara dublei conştiinte va fi scump, extrem de scump , acest pas, plasându-te în mod automat în conflict cu regimul de dictatură. aspectul cel mai important pentru a scrie o istorie a terorii comuniste in România nu era, la urma urmelor, cum să afli adevărul. În momentul când am pornit să aştern pe hârtie ceea ce a devenit o carte substanţială, deţineam documente care, imediat ce expirau şi începea etapa următoare, deveneau deja interzise, oprite de la cunoaştere şi publicare. Mă trezeam astfel cu o mică colectie de aşemenea texte, care au reprezentat un început. După unele ezitări şi frământări interioare firesti, intenţia de a porni la lucru a devenit decizie fermă şi irevocabilă, prin 1971 - 1972. Am luat-o şi dintr-un motiv absolut personal: in afară de răspunderea pe care o avem fiecare, în general, în societate, m-am trezit având familie şi un copil. Astfel, mi-am pus problema că va veni o zi când va trebui să-i răspund fiului meu la întrebarea: „De ce a tăcut generaţia voastră, de ce ne-aţi sacrificat?". şi voind să preîntâmpin scadenţa ei , să-l pot privi in ochi cu demnitate, dacă aveam să ajung să trăiesc acel moment, m-am gândit că va trebui să fac ceva la timpul potrivit. (Din fericire, aşa cum mi s-a derulat biografia cu exil cu tot, fiului meu nu a mai fost cazul să-i răspund, dar am făcut-o poate pentru alti taţi, la întrebarea altor fii.)

Constantin Marafet: Stalinismul românesc - unul dintre cele mai longevive...

Victor Frunză: aşa am început să scriu o istorie a Partidului Comunist Român, pe care în gândul meu am numit-o „Istoria stalinismului in România", pentru că şi după moartea lui Stalin stalinismul a continuat să existe. Iar la noi s-a consolidat şi mai bine.

În timp ce in Rusia, stalinismul căpătase forme mult mai edulcorate, hrusciovismul deja demascase şi anume „erori" ale trecutului (inclusiv dezafectase Gulagul), iar gorbaciovismul reprezenta chiar o negaţie a lui, la noi, stalinismul românesc, sub Gheorghiu-Dej, încremenise sau evoluase într-o formă originală, dar mai puţin infernală, iar sub Ceauşescu, aberaţia stalinistă reuşise chiar să blocheze mersul istoriei. Chiar în timp cât scriam această carte, stalinismul românesc era excrescenţă feroce. Am dat de el fără să am acces la arhive - deşi în anii optzeci, când lucrarea a apărut in Vest, am citit în diverse publicaţii din exil că aş fi reuşit să înşel „vigilenta" partinică şi să mă documentez in secret în unele din ele - dintr-o documentare pe multiple planuri, adunând    tabloul întreg, ca într-un joc de puzzle, din frânturi. Aceasta este o primă parte, cea care privea laboratorul strict personal, ştiut numai de mine, pentru că nu dau la iveală un lucru nou: nu erau numai Sighetul, Gherla, Văcăreştiul, Aiudul, Rahova închisorile României, ci toată ţara era o închisoare îngrădită şi care se definea prin aceea că tuturor ne lipsea esenţialul, libertatea.

Constantin Marafet: Abordând teme interzise presupun că scrisul d-voastră a fost un scris al singurătătii...

Victor Frunză: Am scris-o deci pe ascuns. singurul om care a stiut de existenţa cărţii şi de preocupările mele reale, după ce mă întorceam de la facultate , era soţia mea , Natela Frunză (născută Sulakadze), de origine georgiană-rusă, şi care a avut cu mine o solidaritate tăcută extraordinară, pentru care îi sunt recunoscător. Am încheiat cartea pe la sfârşitul anului 1975. Pe la sfârşitul anului 1976, am început să o transcriu. Noi nu am avut un samizdat. Am abordat întâi această variantă, de a o face să circule pe ascuns, editând cartea, adică să o bat la maşină in câteva exemplare într-un format mic, dar am renunţat, din cauză că eram sigur că in lantul cititorilor, transmitând-o din mână in mână, nu va dura mult şi la una din primele verigi, se va prăbuşi totul. Or, scopul meu era, întradevăr, să o răspândesc, dar in acelaşi timp de a mă şi salva de la o repreşiune şigură. Am acceptat riscul, stiindu-l, dar în acelaşi timp spunându-mi că sacrificiul nu trebuie făcut oricum, prosteşte. Am adoptat varianta de a trimite textul cărţii in Occident. Ştiam că interesul pentru scrierile provenind din Est, mai ales dacă abordează domenii interzise, este, mai ales in Franta, destul de mare (apreciere însă prudentă, din pricină că prioritatea, observasem acest lucru, o aveau manuscrisele venite din URSS, Cehoslovacia, Polonia). Nu ştiam care îi va fi soarta, temându-mă şi de o posibilă lipsă totală de interes şi deci de inutilitatea riscurilor asumate şi a eforturilor. Am adoptat transcrierea pe foi de ţigară sau de biblie, cu creionul cu vârf foarte fin, pe care îl ascuţeam la 4 - 5 rânduri, scrise cu litere care se pot citi numai cu lupa, dar eu o făceam cu ochiul liber. O filă îmi lua cam 3 - 4 ore. Într-un an am definitivat-o. Fără ajutorul exilului.

Constantin Marafet: În momentul in care Goma şi-a început acţiunea sa („Mişcarea Goma"), in primăvara 1977, unde vă aflati?

Victor Frunză: Eu mă aflam spre sfârşitul transcrierii acestei cărţi , o carte disidentă, având mari regrete că nu avusesem prioritatea, cu toate că decizia mea de a scrie o carte de opoziţie fusese cu mult anterioară atitudinii sale deschise, din 1977. L-am admirat şi l-am preţuit pe Goma pentru tot ce a făcut şi acest sentiment îl păstrez neştirbit până astăzi. Dar, mai ales după ce i-am citit „jurnalul",

mi-am dat seama că ne diferenţiau anumite lucruri: Goma îşi publicase o carte sau două chiar la Paris, se bucura de sprijin, inclusiv din partea mediilor independente din Occident, nu mai vorbesc de Europa Liberă şi pentru a ţine treaz acest interes, ba chiar a-şi spori notorietatea, parcă îşi căuta cu lumânarea conflictul cu dictatorul, pe care îl provoca, îl înfuria cu formule teribiliste („Domnului Nicolae Ceausescu, Palatul regal..."). Plus că era vorba, tranşant, de o cerere de expatriere. În ceea ce mă privea, eu nu doream să plec din România. Nu am scris cartea nici pentru a pleca din ţară, nici pentru a deveni celebru. De aceea, in acel moment, între posibilitatea de a-mi sacrifica această carte şi alte lucruri pe care le proiectasem, respectiv critica de pe poziţii de analiză a regimului Ceauşescu, şi a tăcea până la momentul potrivit, am ales tăcerea temporară, pentru a duce la bun sfârşit lucrarea, să o văd trimisă şi eventual editată. in anul următor, 1978, m-am decis să plec in Franta şi să întreprind personal demersurile necesare. Nu aveam legături cu exilul. Am primit foarte usor un paşaport: eram profesor (cu titlul de conf. univ.) la Facultatea de Ziaristică, funcţionând în cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu" (era singura facultate de profil, care în loc să fie împreună cu filologia, prin demenţa dictatorilor, care pretindeau că ziaristica este o formă de propagandă, a fost adusă la Academia de partid, şi în mod automat am devenit şi noi profesori la acest institut).

Aşadar, am plecat in Franta, în 1978, cu scopul de a căuta o editură care să-mi publice „Istoria stalinismului in România" şi în acelaşi timp să public o scrisoare critică la adresa lui Ceauşescu, a situaţiei drepturilor omului în România, pe care o redactasem acasă şi o învăţasem pe dinafară, ca să nu mai risc şi transportarea ei . Filele Istoriei, un pacheţel minuscul, gros cat o ciocolată, le-am introdus in buzunarele unui balonzeid. Nu am fost controlat, cum mă aflam in vagonul de dormit de clasa întâi, am trecut foarte uşor. Aş putea spune că, atât cât a depins de mine, totul a mers strună. Securitatea avea să-mi preia cartea direct de la editură, iar pe mine să mă introducă în colimatorul ei la întorcere.

Constantin Marafet:: Erau agenţi ai Securitătii la Paris?! Care a fost primul gând?

Victor Frunză : Ajungând la Paris, primul meu gând a fost să rezolv prima parte a problemei: găsirea unui editor pentru Istoria stalinismului in România şi am început să contactez diferite case de editură. Am făcut o vizită la editura Gallimard. Era la sfârşitul lunii august. Atunci în Franţa este luna vacantelor şi la Gallimard m-a primit o persoană, o doamnă, care s-a uitat cu o foarte mare curiozitate la culegerea de foi scrise    atât    de mărunt şi,    foarte mirată ,mi-a zis: „C'est dommage, monsieur, c'est pas en francais...", dacă aţi putea să o traduceţi. Cea mai serioasă discuţie am avut-o la Robert Laffont, unde am dat peste o redactoră in temă cu situaţia din est, dar care mi-a cerut să am răbdare o săptămână, pentru că trebuia copiată la xerox, citită de un lector (român) şi consultată conducerea editurii. Am acceptat, dar înainte de a primi răspunsul definitiv, am cerut originalul textului, pentru a continua tatonările. Textul l-am arătat şi la Flammarion. Aici am fost primit la fel de bine, a avut loc o discuţie in prezenţa unui redactor, devenit un personaj-cheie pentru ce a urmat şi, la fel, a rămas să revin peste câteva zile. După discuţia in franceză, acel domn m-a invitat la o cafea, vorbindu-mi pentru prima dată româneste:    era Virgil Tănase. Din acel moment, am devenit oarecum prieteni, prietenie care s-a încheiat brusc după 199O. Robert Laffont mi-a răspuns pozitiv, la fel şi Flammarion. A trebuit să optez şi am avut proaşta inspiratie de a opta pentru ultima editură, la mijloc fiind Virgil Tănase. Am semnat contractul. S-a plătit chiar un mic avans, pe care nu l-am încasat eu , ci o verişoară a soţiei. După aceea m-am ocupat de a doua problemă, pentru care venisem la Paris: difuzarea Scrisorii mele către dictator, pe care am predat-o agenţiei Reuters. Despre aceasta se ştie mai mult, pentru că a fost publicată imediat şi difuzată la Europa Liberă. În discuţia pe care am avut-o la Flammarion, o condiţie strictă pe care am pus-o editurii a fost de a nu se vorbi prin nici un mijloc de informare despre această carte, până nu   apare.

M-am înapoiat in ţară, între timp Scrisoarea se auzise la Europa Liberă, Securitatea m-a luat in primire discret de la graniţă, am fost supus unei anchete care a durat timp de o lună şi jumătate (de la începutul lunii septembrie, până in 16 octombrie), de trei-patru ori pe săptămână, cîte 
şase-opt ore de fiecare dată, în incinta Academiei „Ştefan Gheorghiu", chipurile... de partid şi nu de securitate, dirijate chiar de Ceauşescu eram doar „liber", nu m-au arestat, şi... deodată aud, in octombrie, in timpul Târgului de carte de la Frankfurt/M, la Europa Liberă, ştirea că editura Flammarion a anunţat pentru anul următor apariţia cărţii Istoria stalinismului in România de..., care va fi un punct de atracţie editorial. Pentru mine a fost un şoc încălcarea acestei convenţii, ceva mai târziu creîndu-mi-se senzaţia, aproape certitudinea, că nu ştiu cui de acolo i s-a creat un alibi special, pentru ca să se spună că Securitatea nu a aflat de existenţa acestei cărţi de la o persoană anume, ci de la o sursă de informare publică, pentru ca să-şi concentreze apoi acţiunile pe anihilarea lucrării . Ceea ce s-a şi întâmplat. În 1979, in luna februarie, primesc un telefon de la editura din Paris, pentru completarea unor date biografice, comunicându-mi-se totodată că, in aprilie, cartea va fi în librării . Era chiar preziua sosirii preşedintelui Frantei, Valery Giscard d'Estaing , la Bucureşti, într-o vizită oficială la Ceauşescu, dar vizita s-a amânat din pricina faptului că avionul nu a putut ateriza din cauza unui viscol puternic. Peste câtva timp, a avut totuşi loc, apoi Ceauşescu , la rândul lui, a fost invitat in Franţa. Nu dispun de documente sau dovezi, este doar o convingere din informaţii pe care, prin 1982-1983, mi le-a dat cu jumătate de gură însuşi Virgil Tănaşe, că, printre altele, această carte a fost miza vizitei lui Ceausescu in Franta. Despre apariţia ei, din acel moment, nu s-a mai spus şi nu s-a mai auzit nimic. Cum putea să apară o lucrare care, printre altele, avea un capitol, Nenorocirea istorică numită „Anii lumină"?

Urmare a unei represiuni în libertate la care am fost supus timp de doi ani (1978-1980), până la urmă mi s-a făcut vânt din România. Securitatea a fost aceea care mi-a ales până şi ţara de exil: Danemarca, încât, în august 1980, danezii s-au trezit cu mine şi cu familia mea pe aeroportul din Copenhaga. Cartea a ajuns totuşi la conştiinţa românilor. După apariţia ei, în 1984, la Aarhus. În limba română (în editura Nord), sub titlul Istoria PCR, postul de radio „Europa Liberă" a difuzat-o într-un serial. Postul de radio „Vocea Americii", în limba română, a citit numeroase fragmente. A fost comentată in numeroase publicaţii de limbă română din afara graniţelor, inclusiv în organele scrise la Securitate pentru a i se anihila influenza.

(Constantin Marafet: În 199O, la iniţiativa domnului Gabriel Liiceanu, editura Humanitas, a editat-o sub titlul original (redactor M. Stoica). La lansare (la Librăria „Eminescu"), cei care au dorit să o cumpere au stat câteva ore la coadă. Tirajul s-a epuizat practic imediat după apariţie. Pot spune că scopul pe care şi l-a propus atunci, în anii şaptezeci, când în clandestinitate a hotărât să scrie o istorie a comunismului românesc, a fost atins: ea a ajuns, in pofida măsurilor Securităţii de a fi anihilată, a ajuns la conştiinta celor pentru care a fost scrisă. Este oare o răsplată mai mare pentru un autor decât aceasta?)

Constantin Marafet: Practic, acum a început exilul, in exil la d-voastră acasă?

Victor Frunză:Despre cele petrecute de la 11 septembrie 1978, data întoarcerii mele in tară, după publicarea în occident a Scrisorii critice şi până 21 august 1980, data plecării în exil, nu am scris şi nu am povestit, pentru că - printre altele - nu-mi place să vorbesc despre mine însumi, ori în toate aceste întâmplări sunt implicat cu întreaga mea existenţă.

Am considerat şi că poate nu prezintă un interes public deosebit, mai ales că la înapoiere nu am fost arestat. Marele public nu ştie însă că aceasta a fost o manevră abilă, pentru a abate atenţia de la „cazul" meu. În parte, manevra a reuşit. Destui observatori din străinătate, crezând că doar internarea şi detenţia reprezintă dovada represiunii asupra unui contestatar, au sfârşit prin a fi convinşi că în ceea ce mă priveşte, regimul Ceausescu ori a făcut o excepţie, ori că a înghiţit afrontul.

Dar nu ei nu cunosc metodele şi mai ales faptul că represiunea, pe lângă atâtea defecte, are şi calitatea că se perfecţionează în mers şi învaţă din propriile-i erori. Pentru a nu mai risca eventuale proteste, prin arestări, ca-n 1977, şi a nu-mi crea o oarecare notorietate, am fost lăsat „liber".

Atenţia observatorilor , într-adevăr a fost abătută la alte chestiuni, mai ales că între timp, in 1979, a apărut Sindicatul Liber, care s-a soldat cu arestarea organizatorilor.

Constantin Marafet: Scopul puterii a fost atins: nici o ştire despre cele petrecute in culisele confruntării nu a mai transpirat. Totul s-a petrecut in linişte.

Victor Frunză: Acum este timpul şi momentul să vă povestesc. Poate va ieşi o carte interesantă. Este inutil să precizez că toate faptele, absolut toate, cu amănunte cu tot, sunt reale. Nu-mi pot permite să fabulez nimic. Pentru cei mai mulţi oameni am utilizat numele lor autentice. În unele cazuri, din motive lesne de înţeles, le-am dat pseudonime şi supranume.

Constantin Marafet: Dacă, considerati că va ieşi o carte interesantă să ne readucem aminte încă o dată pentru viitorime.

Victor Frunză: Trenul trece granita din Ungaria şi opreşte imediat. Nu este o gară. Este un câmp. Nu coboară şi nu urcă nimeni. Este linişte, o altfel de linişte decât una de relaxare, dimpotrivă, apăsătoare. Trenul a amuţit. Din compartimentul de alături se aude un glas de femeie care continua să povestească ceva, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla.Este atâta liniste, încât se aude tot ce spune. Nu se întâmplă nimic, decât că la un moment dat, liniştea este spartă de ordine militare, uşi buşite, paşi cadenţaţi.

Suntem in iubita noastră patrie. O recunosc după tropăitul de cizme. Iubită şi sărmană! Altminteri, nu m-aş mai fi întors. Dar ce-am făcut, la urma urmelor, ca să „rămân"? Mă surprind că sunt liniştit, în orice caz, mai liniştit decât atunci când am trecut graniţa in sens invers. Am conştiinta împăcată. Acuma nu-mi pasă de nimic!

Asta-i    diferenţa    între    graniţa românească şi celelalte graniţe: de ce o fi nevoie de atâţia soldaţi? şi toţi înarmaţi cu carabine automate. După câte îmi aduc aminte, altă dată erau postaţi soldati numai la uşile vagoanelor, pentru ca nimănui nu-i poate trăzni prin cap să intre în paradisul nostru, sărind pe fereastra vagonului. Acum, la fiecare compartiment, in uşă, se află postat câte un soldat. Nu, desigur nu are nici o legătură cu Scrisoarea şi cu întoarcerea mea. Doar nu se ştie in ce compartiment sunt, nici măcar în ce vagon. Probabil că pentru toate compartimentele, din toate vagoanele s-au adus soldaţi înarmati. Noroc că garnitura nu este prea lungă.

În ţară, n-am avut cui să comunic că sosesc luni, pentru că la Bucureşti nu are cine să mă aştepte la gară: Natela cu Dan se mai află încă în Caucaz, la părinţi. De la Paris -n-am putut să-i telefonez pentru că n- am avut bani, iar Spianti nu s-au oferit să vorbesc de la ei, aşa că Natela nu ştie nimic. Mamei, la Râmnic, nu vreau să-i dau emoţii, chemând-o la Bucureşti. De ce s-o chem, s-a întâmplat ceva? Tanti Mariţica se află la Poiana Ţapului, unde s-au mutat pentru toată vara.

Mi-am făcut socoteala că voi sosi acasă , înainte de 15, când se începe anul universitar, pentru a nu absenta nemotivat, piesă suplimentară pe care le-aş servi-o, deşi şi cu ea şi fără ea , tot un drac!

Şi totuşi, deşi ştia că sosesc cu acest tren, doar de la Paris pleacă unul singur în 24 de ore, seara târziu. Se ştia, pentru că de la Reuters s-a telefonat acasă la Katia Spianti şi a fost întrebată când plec în tară, iar Katia care fusese cu mine la Paris, deci şi la gara Saint Lazare, când mi-am rezervat local, le-a spus cu exactitate ziua şi ora, precum şi că nu mai voiam să amân nici cu o zi, deşi ei mă rugaşeră insistent să mai stau, măcar până la sfârşitul week-en-dului.

M-am întrebat, de ce avea nevoie directorul agentiei din Paris a Reuterului de această precizare, dar abia mai târziu am aflat răspunsul, când cei care ascultau radio Europa Liberă mi-au spus că atunci când s-a citit Scrisoarea, in preambul sau într-o ştire, s-a mentionat şi faptul că mă întorc în ţară şi data. Securitatea    putea deci să utilizeze cu încredere informaţiile de la „Europa Liberă", a cărui probitate profesională a avut şi cu această ocazie prilejul să o verifice, deşi în realitate nutreşte cea mai mare adversitate faţă de acest post de radio.

A fost o idee de o fracţiune de secundă că ar exista o legătură între întoarcerea mea acasă şi această adevărată ocupaţie militară, în panică, a trenului în care călătoreau nişte oameni paşnici, dar am alungat-o imediat din minte, in momentul următor. A venit controlorul paşapoartelor (uite că nu-mi amintesc dacă au fost ridicate sau vizate pe loc!) şi cum figura ofiţerului n-a exprimat nimic când mi-a răsfoit „documentul", gândul l-am alungat definitiv. A venit apoi o tovarăsă înţepată, in chestiuni de lei şi valută. A venit apoi vama.

În compartiment mai călătorea o pereche: soţ şi sotie. Urcasem împreună din Paris, aşa că doamna avusese timp să-mi povestească o mulţime de lucruri despre ei. Veneau din Algeria sau Maroc, nu reţin exact, in concediu. Sotul lucra pe un santier, era mână de lucru de export, plătită ca vai de lume de patronul socialist care încasa leafa pentru ei şi-şi oprea grosul, dându-le doar cât conţidera el de cuviinţă. Se întorceau după un an sau doi, cu ce brumă agonisiseră, rupându-şi de la gură, strângând cureaua, economisind la maximum prin metoda aplicată de doamna care - obţinând cu mari greutăţi dreptul de-a sta împreună cu soţul - gătea „acasă.

Prin reciprocitate, a trebuit să îngăim câteva    cuvinte despre mine şi despre excursia la Paris, dar atât pentru a nu le crea, gândeam eu atunci, complicaţii la sosire, să nu se trezescă chemaţi şi interogati despre subiectele de conversaţie cu călătorul din compartiment. Deci, am scăldat-o în aşa fel, încât cei doi, chiar dacă au şi fost chemati n-au ştiut realmente despre tovarăsul lor de drum, nimic. Cred că nici nu-i interesa, într-atât de absorbiţi erau de planurile de concediu.

Chestionare    asupra    obiectivelor călătoriei, atât de către grănicer, cât şi de vameş.

Vameşul îi pune pe cei doi soţi să deschidă geamantanele. Intr-adevăr, au mult bagaj, dar femeia dă explicatii, că este vorba de întoarcerea după doi ani de muncă. Vamesul scotoceşte cu vigilenţă tot.

Până la urmă, a găsit corpurile delicte: niste carpete pluşate. Vezi, de-aia nu plouă, de-aia au fost inundaţii, de-aia televizoarele românesti nu cuceresc piaţa japoneză şi de aia scările rulante din Piata Universităţii merg aşemenea troleibuzelor de deasupra, pentru că muncitorii Arcomului s-au procopsit in străinătate cu nişte carpete, înfăţisând scene din „1OO1 de nopti", în care gheişe ochioaşe dansează din buric, pe fundaluri de minarete. În alte conditii, lucrurile s-ar fi aranjat cu un „Kent", dar de data aceasta, soldatul cu armă automată era martor. După lungi parlamentări şi explicaţii, situaţia carpetelor se legalizează. Un semn autoritar marcă sfârşitul supliciului şi femeia începe să aşeze la loc lucrurile in valizele care nu mai voiau să se mai închidă.

Veni    rândul meu şi vameşul mă puse să deschid geamantanul după ce i-am răspuns, de aşemenea, la întrebările de rigoare şi i-am arătat că in coridor mai am un bagaj de mână, pentru care n-am mai aflat loc in compartiment. Controlul se efectuă mai mult decât rapid, vamesul îşi încheie treaba.

În acel moment, soldatul îi atrage atentia că nu a controlat al doilea bagaj de mână, aflat pe coridor, la care vameşul i-a răspuns că nu mai este nevoie. După vigilenta pe care o arătase faţă de muncitorul Arcomului, bunăvoinţa faţă de mine îmi păru uşor suspectă, ba mai mult, ostentativă şi artificială. Nu cumva...? Gândul acesta îl părădii imediat, pentru că mi se păru nefondat.

De la Arad, trenul  porneşte intins spre Bucureşti.    Este noapte şi linişte. De data aceasta liniştea este expresia unui calm. Lumea doarme. Fiecare pe o bancă, pe o jurnătate de bancă sau pe un loc, cel mult cu picioarele întinse pe locul de vizavi, dacă este gol. Cum n-am dispus de mijloace, n-am putut să călătoresc cu avionul care pentru buzunarul meu costă exorbitant (deşi sunt conferenţiar universitar!), dar culmea, nu m-au ajuns curelele nici măcar pentru un bilet la vagonul de dormit.

Frânţi, la a treia sau a patra zi de drum, soţii care se înapoiază acasă, dorm buştean. Sunt şi eu destul de obosit: mă aflu pentru a doua noapte pe tren. Adorm şi mă trezesc cu pasageri noi in compartiment. Pasageri sunt şi pe culoar. les să-mi aprind o tigară. Peste cel mai târziu doua  ore voi fi acasă. Deodată, privirile mi se împiedică, aşa cum te poticnesti de un prag neaşteptat, încât esti nevoit să te ţii de ceva să nu cazi, mi se împiedică de privirile unui bărbat. Adică de ce se uită aşa la mine? Mă cunoaşte oare de undeva? Îmi este absolut necunoscut şi totuşi mă priveste cu insistenţă. De ce s-o fi uitând aşa?

Nu, nici atunci n-am realizat ceea ce abia mult mai târziu am înteles... N-am priceput însă nici astăzi ce însemnau privirile acelea. Erau în ele, pot să jur, o mare doză de compasiune... Au fost unice in toată experienţa trăită până astăzi.

***

In Gara de Nord cred că le-am tras o cacialma. Dar am făcut-o fără voia mea, aşa că nu-mi asum nici un merit.

Cu cele două bagaje in mână care nu erau prea grele, pentru că nu avusesem bani să cumpăr mai nimic din Paris şi aduceam, în afara lucrurilor personale, câteva cadouri de la Katia Spianti, verişoara Natelei şi care ocupau locul celor pe care le dusesem eu, am zburat prin mulţimea care se revărsase din tren, curgând într-un suvoi cu sens unic spre ieşire. Voiam să prind un taxi, înainte ca această omenire să se calce pe bombeuri reciproc, încercând patru-cinci-opt odată să pună mâna pe aceeaşi maşină. Experienţa o trăisem de atâtea ori, când cu un copil mic de mână şi cu bagaje, ne resemnam şi luam până la urmă tramvaiul sau troleibuzul.

Nici de data asta n-avusei baftă mai multă. În faţa gării, probabil de la un alt tren, lumea aştepta cu bagaje şi se vedea că staţionarea avea perspective: promitea să fie de lungă durată. Tocmai mă gândeam cum să fac să ajung mai repede acasă când pe culoarul rezervat taxiurilor trecu o camionetă, un „Te-Veu" utilizat pentru transportul de mărfuri uşoare: poate trecuse cu intenţia să ia un pasager in cabină, să facă şi el, soferul,ceea ce cam vulgar, dar in concordanţă cu realitătile, se numeste „ciubuc". Nu aveam de ce să fac nazuri in condiţiile momentului şi-i făcui semn să oprească. Maşina trase pe dreapta, la o oarecare distanţă, in afara spaţiului rezervat taxiurilor, eu i-am spus unde merg, el mi-a zis cât îmi cere şi fără să mai lungesc vorba, am părăsit gara.

Mai aveam o problemă: nu aveam bani potriviţi, mi se pare că aveam o sută întreagă sau cincizeci, nu mai ştiu la ora aşta exact cât, trebuia să o schimb.

Iată-mă sosit in faţa casei. Mi-am scos bagajele şi le-am dus la uşă. Locuiesc la parter, uşa a doua. Prima duce la etajul întâi, dar vecinii de „sus" o utilizează numai la ieşire. Când vrei să suni, trebuie să mergi pe scara de serviciu. Pe scara de serviciu am mers şi l-am sunat mai întâi pe domnul Lambru, colonel la pensie. Nici măcar n-a fost mirat că mă vede. Stia că mă întorc. Am achitat datoria către sofer, am deschis apartamentul şi am intrat.

Acasă! Nicăieri nu este mai bine decât acasă. Chiar şi când in pregătirile febrile ale întâmpinării mele, este foarte posibil ca locuinţa să-mi fi fost cercetată. Dacă s-a întâmplat, au făcut-o cu un înalt profesionalism, pentru că n-am putut să descopăr nici un semn. În orice caz, dacă au fost, au citit biletul pe care l-am lăsat special, într-un acces de humor, la plecare şi pe care l-am găsit... neatins, pe aceeaşi usă pe care îi lipisem. Era aproape de ora unu la amiază, când am intrat in casă. Am ridicat jaluzelele, am deschis uşa spre terasă şi grădină să aerisesc. Nu-mi păsa de ce avea să urmeze, făceam efortul de a nu mă mai gândi la asta.

N-a trecut poate decât un sfert de ceaş de la sosire şi sună telefonul. Vocea mamei, îngrijorată şi emotionaţă:

— Mamă, spuse ea, am crezut că rămâi pe-acolo! Bine că te-ai întors. Fie ce-o fi, întâmplă se ce s-o întâmpla, bine că eşti aici!

N-am vrut să-mi traduc cele spuse de maică-mea prin: „Fie şi in puşcărie, dar acasă".

De fapt, ce delict comisesem, pentru a mă pregăti sufleteşte pentru această eventualitate? Ce crimă este exprimarea opiniei critice, chiar şi la adresa lui Ceauşescu sau anume la adresa lui? Nu este oare un cetăţean şi el, ca oricare, este adevărat, cu cele mai mari funcţii în partid şi în stat. Haide să nu mai vorbim cum a ajuns aici şi cum şi le păstrează. Este intangibil, infailibil ca papa de la Roma, unde este scris că criticarea politicii lui şi a faptului că se crede deja un prooroc naţional şi se poartă ca un suveran absolut, reprezintă o crimă? Nu sunt un naiv: stiu că nu stă scris nicăieri, dar asta nu înseamnă că nu se pedepseşte ca atare. Şi aşta o stiu toţi. Inclusiv mama.

Peste vreo zece minute, telefonul sună din nou. La celălalt capăt al firului, „Răţoiul cel urât":

—Bravo! Te felicit! Să fii tare! Strâng pumnii pentru tine!

Destept băiat, Răţoiul ăsta. Nu s-a recomandat: „Sunt Mac-Mac" dar eu l-am recunoscut. De unde au învăţat toţi lectia cu prudenta la telefon ?
Al treilea apel. De unde stiu toţi că am soşit? Tot de acolo de unde ştia şi Securitatea.

— Alo?

Vocea de la celălalt capăt era acum gravă. Trăda o emoţie. S-a recomandat, ca şi când nu l-aşi fi recunoscut şi aşa: Dumitru Popa, Mitică, Titu, desigur, nu-mi telefona in calitate de coleg - este lector la catreda noastră - nici in calitate de poet (Titus Demetru Popa) şi nici măcar in calitate de persoană particulară, liberă să mă felicite sau să mă înjure, ci in calitatea sa de om aflat in exerciţiul funcţiunii, chipurile ca secretar de partid. Misiunea lui faţă de mine a constat in a-mi comunica convocarea la anchetă. A început, prefăcându-se că habar n-avea când am sosit şi cu ce am venit. (Fusese instruit şi trebuia să acopere orice bănuială pe care mi-ar fi trezit-o filajul început la graniţă):

—    Cum, n-ai venit cu avionul?

—    Ei, las-o moale, doar ţi-am spus la plecare că merg cu trenul!

—    Ai făcut-o lată, zise el cu intenţia vădită de a fi ironic, chiar sarcastic. Om te-ai făcut!

Mai târziu, această din urmă apreciere, reprodusă in declaraţiile pe care am fost pus să le scriu in cursul anchetei securistopartinice la care am fost supus, probabil ascultată    şi interpretată    ca o apreciere pozitivă i-a creat „junelui Popa" o mulţime de neplăceri, costândul şi functia de secretar, pe care a pierdut-o imediat, in favoarea unui alt poet, Alexandru Brad, fratele lingăului de la Atena, ambasador şi impresar prezidenţial.

Popa nu m-a sunat însă ca să-mi spună că „Om m-am făcut!", pentru că asta o ştiam şi fără el, ci pentru a-mi spune că a doua zi la ora 14, să mă prezint in clădirea veche a Academiei „Stefan Gheorghiu", in fostul cabinet al rectorului, deci nu la Facultatea de Ziaristică, cum ar fi fost normal. Graba lor, se vedea, era mare, foarte mare. Trebuia să le fiu recunoscător totuşi că au avut atâta stăpânire de sine, pentru a nu începe ancheta in chiar ziua sosirii, după cum puteau să mă aştepte la gară şi să mă ducă direct la „Comisie".

O faţadă de onorabilitate şi de manevră care să dea alte aparenţe realităţilor se străduiseră să-şi impună. ,,Pe-afară e vopsit gardu"...". Dincolo de aparenţe, se petrecea o desfăsurare de mijloace şi forte poliţienesti de care, atunci când am decodat-o, m-am înspăimântat.

* * *

Iată o vecină: Monica. S-a întors de la serviciu, şi-a parcat ca de obicei „Trabantul"pe alee, in dreptul celei de a doua porţi. Locuieşte în casa de pe celălalt colţ al intrării Ion Călin, la parter şi avem ferestrele vizavi. M-a reperat, îmi face un semn de salut. Peste câteva minute, o văd trecând drumul cu o ceaşcă de cafea in mână. Îi deschid uşa.Este primul vizitator de când m-am întors. Preţuiesc atenţia ei, deci ceaşca de cafea însemna mai mult. Îi apreciez curajul, pe care după aceea, l-a pierdut pe drum.

***

Mai primesc şi alte telefoane. Cu „tovarăsul Cumsecade" am fost la Paraschivescu-Bălăceanu acasă. Voisem să-l cunosc pe acest jurist al partidului care a apărat comunişti înainte de război - fără ca el să fi fost membru, decât, poate târziu după 1944 - şi a contribuit la trimiterea in fata plutonului de execuţie a lui Ion Antonescu sau in închisoare a unor mari oameni politici, printre care a lui Iuliu Maniu şi Titel Petrescu. Se pare că nu a lipsit nici de la procesul Pătrăşcanu. Paraschivescu-Bălăceanu locuia lângă Cişmigiu, in bd. Schitu Măgureanu, iar camera de lucru, ocupată in cea mai mare parte de bibliotecă - interesant, nu cu cărţi juridice, ci politice, multe din epoca anterioară lui 1965, epurate din biblioteci - nu trăsese foloase, după cum se vedea, din poziţia lui, asemenea privilegiaţilor de rang înalt sau chiar mediu: apartamentul său era mic şi mobilat cu ostentaţie modest, comun şi plicticos; parcă ar fi fost casa unui functionar de la percepţie. Ieşise la pensie, ieşise şi din modă încă cu vreo două decenii in urmă, îndată ce rostise şi ultima replică ce îi revenise in rolul său de inchizitor stalinist.

Era un bătrânel cumsecade, care lua tablete pentru afectiunea sa cardică şi care nu vorbea decât despre calamităţile naturale, nu şi despre cele sociale. Nici o aluzie la trecut, nici o urmă de remuşcare, nici o fisură a formatiei vâşinskiene, nici o amintire neplăcută nu-i umbrea fruntea. Totul era bine închis in seiful memoriei, cu grijă de a nu comite o indiscreţie, care să-i atragă cine ştie ce nelinişti.

De altfel, mai târziu, auzind despre protestul meu, a avut grijă să-mi transmită să nu evoc in nici un fel vizita mea la el , deşi nu avea nici o legătură cu subiectul şi nici nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva.

Am plecat impresionat, aşa cum te impresionează o fosilă vie.

Şi acum, la telefon, era „tovarăşul Cumsecade". Convorbirea cu el a fost scurtă.

—    Este adevărat ce am auzit? Eu nu cred! se aude de la celălalt capăt al firului. Este adevărat? mă întrebă el încă o dată.

—    Da, este adevărat! îi confirm eu. Urmează    o pauză la microfon.

Probabil nu ştie ce să mai spună. Ca activist vechi a văzut multe la viaţa lui şi ştie dinainte cum se va încheia şi această întâmplare. Închide telefonul fără să trântească receptorul, ci încet, poate speriat că mi-a telefonat, poate necăjit.
Imediat alt apel. De data aceasta, o voce de femeie. Nu se recomandă, nu o cunosc şi nu o întreb:

— Bine aţi venit!

—    Nu ştiu dacă am venit bine, dar vă mulţumesc pentru urare!

—    Sunteţi „sănătos"?

Văd că pune în acest din urmă cuvânt un anume sens, poate ar voi să ştie dacă nu mi s-a întâmplat ceva? Până acum sunt numai premise.

—    Să bat in lemn, da!

—    Vă urez multă, multă sănătate şi fericire!

***

Când am ieşit pe terasă, vecinul de sus mi-a spus că doamna Sanda a plecat la mare, cu o zi-două înainte. Doamna Sanda Lazaride, fostă funcţionară de bancă, acum pensionată, este locatara celui de-al doilea apartament de sus, cu camerele deasupra holului, dormitorului şi odăii mele, care este, de fapt, tot o cameră de dormit, căci de lucrat nu am un loc anume, ci mă pripăsesc prin toate colturile.

Cunosc perfect ambianţa străzii in condiţii obisnuite, la care se adaugă şi spiritul de observaţie format datorită meseriei de scriitor şi ziarist. După un concediu „al ochilor", nu mi-au scăpat anumite schimbări, aparent neînsemnate.

Cea mai evidentă era garsoniera deasupra locuinţei Monicăi, de la fereastra căreia se vedea perfect nu numai usa noastră, ci toată casa, inclusiv poarta spre grădină, prin care se intra, mai ales vara şi toamna, pe la bucătărie, deci prin spate. De la acea fereastră nu putea să scape neobservată nici o persoană care intra sau ieşea de la noi.

La acea garsonieră, jaluzelele erau lăsate doar când bătea soarele prea tare sau seara când se aprindeau luminile, restul timpului stând ridicate, deseori fereastra era deschisă, iar perdeaua trasă la o parte. Acum jaluzelele erau lăsate jos, dar nu definitiv, ci cu distanţă între lamele, deşi fereaştra continua să rămână deschisă. În pozitia asta au rămas storurile încremenite zi şi noapte, iar seara, in apartament nu se mai aprinse lumina, ci doar o luminiţă discretă. Ştiam că tânăra doamnă care ocupa apartamentul îşi îngrijea florile cu mare pasiune. Probabil că nu se mai găsea acasă de cel puţin două zile, pentru că florile acelea, pretinzând să fie udate zilnic, expuse bătăii soarelui puternic, se ofiliseră şi se îngălbeniseră. Stăpâna casei nu le lăsa să piară! Deci, nu ea se afla înăuntru! Las la o parte că soţul doamnei, care era mecanic de locomotivă, dar în restul timpului era un autentic intelectual, avea uneori plăcerea, când se întorcea de la muncă, pur şi simplu să stea la fereaştră, privind strada, cu un căţel pechinez lângă el, aşezat pe pervaz. Acestă imagine cotidiană, comunicându-mi un sentiment reconfortant de tihnă, a fost brusc înlocuit de ochiul din spatele jaluzelelor. A cărui privire aţintită deaşupra uşii şi asupra mea, la intrare sau ieşire, nu doar îl ghiceam, ci îl simţeam. Poate acolo se afla dispecerul care prin comunicare radio, când ieseam din casă, punea in miscare maşinăria filajului, in stilul celor mai proaste romane politiste.

Când pică seara, mă mai şocă ceva. Întrun Bucureşti scufundat în beznă, în care nici strada, nici intrarea Ion Călin nu făceau exceptie, le-am găsit scăldate într-o lumină „giorno". Se filmează? De ce nu? De la acea fereastră, de la aceea sau de la alta şi noaptea un aparat de fotografiat sau filmat trebuie să identifice pe oricare prezumtiv vizitator.

Acum simţeam oboseala întregului consum nervos al ultimelor săptămâni. Am simţit-o numai când m-am întins in pat. Eram acasă: patul acela usor rablagit şi icoana „Pânza Veronicăi" de deasupra lui, astea însemnau pentru mine „acasă". În camera de deasupra se aud paşi. Doamna Sanda este la mare, nu-i aşa? Apoi ea locuieste singură. Apoi, pasul ei, călcătura tocului de damă în parchet îmi sunt binecunoscute: urechea mea le identifică imediat. Paşii aceia sunt ai unui bărbat care încearcă să meargă încet, dar nu izbuteşte. Deci cineva este sus. Ce naiba o fi făcând acolo? Mi-am adus aminte că odată cineva mi-a povestit cum au fost evacuati din apartamentul lor „din raţiuni superioare" fireşte, temporar, cum s-a instalat securitatea cu aparate de ascultare, la pândă zi şi noapte, dar fără ca stăpânul casei să fi putut şti nici pe cine ascultau şi nici ce anume.

Ce naiba voiau să asculte cei eventual instalaţi sus? Să le dau puţină muzică. Bach, Schubert, o simfonie de Ceaikovski sau Fărâmiţă Lambru? Nu, mai bine ceva ştiri şi încă de la Europa Liberă, poate mai aflăm ceva despre colegul lor, Pacepa, care l-a lăsat cu buza friptă pe Ceauşescu.

Asta este diviziunea muncii: cei de vizavi , cu imaginea, ăştia de aici, cu sonorul. Numai că regizorul a dat-o-n bară : eu nu sunt actor de film. „Transmitem ştirile". Stupoare: Europa Liberă anunţă sosirea mea „cu bine", la Bucureşti. După aceea vorbeste Noel Bernard, comentând cu vocea lui parcă sculptată, pasaje din Scrisoarea mea. Este prima dată că aud, ceea ce lumea ştia deja de mai multe zile.

* * *

( ... ) şi iată-mă, ducându-mă la Academie, unde trebuia să fiu la ora 14 fix, in clădirea veche, in fostul cabinet al lectorului. Cobor din troleibuz, la Leu, ca de obicei şi ...

Merge in pas cu mine, ca un necunoscut. Se apropie din ce in ce mai tare de umărul meu, îşi potriveşte pasul după al meu, îmi ia discret mâna şi mi-o strânge uşor. O face jenat şi stângaci:

„Jiujiţu", dragul meu, de unde ai apărut?

Jiujiţu vrea să mă îmbrătişeze şi nu poate. O fi văzut şi el filajul? Vrea să-mi spună ceva, dar nu ştie cum sau poate cuvintele nu au rost. Este de ajuns că m-am uitat in ochii lui şi ei mi-au spus tot.

Atâta limpezime şi curăţenie sufletească in ochii acestui băiat. De ce-o fl riscat să înfrunte filajul? Dacă-l identifică, în ce fel va explica? Nu şi-a pus această întrebare. Eu mi-o pun pentru el pentru că vreau să-mi rămână prieten. Scumpul meu „Jiujiţu", tu nu m-ai trădat niciodată, nu m-ai părăsit în gândul tău nici o clipă, dacă ai sti că acea discretă strângere de mână, cu numai câteva minute înainte de a mă prezenta in faţa pumnului înmănusat al Securitătii, travestit in „Comisie de partid" mi-a dat atunci o forţă nouă! Prietene mezin, in sfârşit, vom afla preţul adevărului, cât anume trebuie să plăteşti pentru el, de dialogul nostru rămas neterminat despre slujirea adevărului cu orice preţ. Atunci nu ştiai la ce mă refer, pentru că nu voiam să fac    pe    nimeni părtaş la suferintele mele şi de aceea n-am făcut părtaş pe nimeni la deciziile mele, dar acum vei afla. Ai văzut că de la teorie am trecut la practică. Practicarea adevărului, sună straniu, nu-i aşa? Dacă voi putea să te mai văd, am să-ţi spun la ce concluzii am ajuns.

— Du-te, grăbeşte pasul, nu mai merge alături de mine! i-am spus.

A grăbit pasul şi ne-am despărţit.

Am fost lăsat să trec pe poartă: eram tratat ca un străin, venit pentru prima dată in această incintă. Clădirea nouă se afla la stânga. Mă izbeşte faptul că de-alungul intrării, pe trepte ca şi când întâmplător se aflau acolo, dar mai departe, până la uşa in clădirea veche stau plantaţi, din loc în loc, profesori. Toîi. Nu sunt aduşi să mă vadă sau să mă îmbărbăteze, in confruntarea ce va  urma. Nici nu aveam nevoie de aşa ceva. Îi recunosc printre ei pe Popa - cel care mă convocase prin telefon - pe Vivi Iliescu, recunosc o serie de feţe de la diferite catedre ale „Institutului de stiinţe politice". Cu toţii sunt înşiruiti, formând un coridor viu. Am priceput: ei formează „garda" care trebuie să „vegheze" ca nu cumva să-mi vină în gând să intru in clădirea nouă, unde se află Facultatea de ziaristică, să iau contact cu cineva. De altfel avuseseră grijă ca în facultate să nu se mai afle, la acea oră, nici picior de student. Sunt proscris. Faptul că sunt liber este doar o faţadă. Se lucrează la o izolare a mea care să fie cât mai etanşă, fără nici o fisură. În condiţii de „libertate" aceasta este o performanţă. De fapt nu ştiu nimic despre ecoul scrisorii. Trebuie să-mi fac singur o imagine din această panică a puterii. Coridorul acesta de profesori îmi spune şi el destul.

În clădirea veche, am fost introdus in cabinetul unuia din prorectori.

La masă stau înşirati trei inşi.

Am fost invitat să mă aşez.

Pe unul îl cunosc: este Florin Balaure, prorector, profesor pe puncte. Ceilalţi doi îmi sunt necunoscuţi.

Cu toţii mă privesc taciturni, încruntaţi, ameninţători, ostili. Tăcere cu sigiliu de plumb..

Constantin Marafet: Stimate domnule Victor Frunză cred că ar trebui să scrieţi o carte despre toate acestea, lumea trebuie să afle, să ştie, să nu se mai repete.

Victor Frunză: Da, o voi scrie, dacă Dumnezeu îmi va da timpul necesar, iar dacă nu o vei scrie dumneata. Am mare încredere in ceeace faci şi in ceea ce eşti.

Constantin Marafet: şi cum ar trebui să se numească?

Victor Frunză: VICTORIA ESTE DESTINUL NOSTRU.

-----------------------------------------------

O MARE PERSONALITATE A

ROMÂNIEI CONTEMPORANE

Departe de ţară, la Aarhus, in Danemarca, într-un părculeţ liniştit ca o oază de adio, a căzut secerat de o boală care nu iartă, murind instantaneu, scriitorul şi politologul Victor Frunză, una dintre marile personalităţi ale României contemporane. Născut la Râmnicu Sărat (comuna Dumitreşti) în urmă cu 72 de ani, Victor Frunză, după studii de specialitate şi o practică îndelungată la TVR, a ocupat şi postul de conf. univ. la nou înfiinţată Facultate de Ziaristică din Bucureşti, devenind mentorul a mai multor generatii de gazetari. A căutat să imprime, şi a reuşit in cele mai dese rânduri, tinerilor, respectul pentru adevăratele valori culturale şi publicistice, istorice şi din domeniul tuturor artelor, credinţa în triumful adevărului, fiind de o generozitate rară.

Victor Frunză n-a ştiut să mintă şi n-a putut să rabde să trăiască in promiscuitatate. Aflat în Franţa, in august 1978, trimite lui Nicolae Ceausescu prin intermediul Agenţiei REUTERS, o scrisoare in care îi cerea să renunte la cultul personalităţii, libertatea persoanelor de a călători, sindicate libere, libertatea presei etc. După încheierea vizitei de documentare, are curajul să revină in ţară. Este supus unor inimaginabile presiuni şi hărţuiri psihice şi fizice, dat afară de la catedră, nevoit să muncească la o cooperativă meşteşugărească.

in 1980 este expulzat împreună cu soţia şi fiul în Danemarca, singura ţară care primea azilanţi politici din România.

Înfiinţează Editura „Nord" în care publică „Istoria stalinismului in România", ,Pentru drepturile omului în România" „Mai tari decât terorismul de stat" etc. După 1990 revine în ţară şi publică la Humanitas „Istoria stalinismului in România", carte fundamentală pentru înţelegerea fenomenului, prima exegeză şi, mai mult decât atât, un adevărat rechizitoriu a ceea ce a însemnat acest fenomen pentru societatea Românească.

Pe parcursul a câţiva ani, reeditează împresionantul tom in editura proprie, cartea devenind una de referinţă pentru ce-i interesaţi în studierea fenomenului. E prezent in manualele de istorie. I-au rămas neterminate o serie de proiecte de anvergură. E vorba de reeditarea operei lui Pamfil Şeicaru, considerat de el cel mai mare scriitor politic după Mihai Eminescu, integrala Andersen, ajunsă la volumul al-VII-lea tradusă direct din daneză, manuscrisele lui Vasile C. Dumitrescu, cel care a reeditat în exil la Munchen gazeta „Curentul", la care au colaborat Ion Caraion, Titu Popescu, Paul Goma, Dorin Tudoran etc. Prin dispariţia lui, se mai stinge o sperantă, râmânem mai săraci. Numai continuându-i opera mai putem să-i aducem un omagiu pe care-l merită ca nimeni altul. O stradă din Rm. Sărat ar putea fi denumită „Victor Frunză", iar Consiliul Local ar face un gest de reparaţie morală, declarându-l măcar post-mortem „Cetăţean de onoare al municipiului Rm. Sărat".

Dumitru Ion Dincă - Opinia, 30 iulie 2007

--------------------------------------------------

SIMBOL AL ANTITOTALITARISMULUI

Tot timpul, istoria e deasupra capetelor noastre. Uneori, paradoxal, ea pare a veni din viitor nu din trecutul nostru mai îndepărtat sau mai apropiat. Care viitor, mai mereu, nu este al nostru. Când am primit vestea morţii lui Victor Frunză, am avut senzatia că el chiar şi-ar fi dorit să aflu acest lucru. În ultimii ani, o spun cu sinceră bucurie, am fost unul dintre puţinii săi prieteni. Odată cu el a murit încă unul dintre puţinele simboluri autentice ale antitotalitarismului. Om cinstit, harnic şi foarte inteligent, i-a învăţat lucruri deosebite pe cei din jurul său . Când s-a reîntors in tară, după 10 ani de exil a avut neplăcuta surpriză să de-a peste o puzderie de „dizidenţi". Meritele şi locul său au fost confiscate încă o dată de cei care „s-au descurcat" întotdeauna, indiferent de sistemele politice şi de conjuncturi istorice. A fost un luptător şi a murit în luptă. S-ar putea să nu prea aibă loc in manualele de istorie şi nici în cursurile universitare. După 1989 ar fi putut fie gratulat măcar cu titlul de Cetăţean de onoare al Buzăului sau al Râmnicului Sărat. Nu e vina administraţiei locale ci a celor, care au făcut sau nu propuneri pentru decernarea acestui titlu. Eram adolescent când Victor Frunză era deja o legendă. Ascultam postul de radio „Europa liberă", fragmente din cărţile sale uluitor de bine documentate. În 2OO5, împreună cu alţi colegi de breaslă, am încercat să-l propulsăm in funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Am pierdut împreună, însă am rămas apropiaţi. Nu mai pot spune nimic, deocamdata. Dumnezeu să-l odihnească in pace!


Marin Ifrim - Opinia, 30 iulie 2007